Zestrea

Diverse

Recomandări

ALEXANDRU UIUIU - Criza, încalzirea globala si taranul român

Un început de an ciudat si contradictoriu: cu temperaturi mari la început de februarie si ninsori în final de martie, cu imaginea crizei promovata pe toate canalele mass media din America pîna în Japonia...citeşte mai multe.

LENUTA PURJA- Calendar spiritual de primavara...

In jurul datei de 1 martie, care corespunde vechiului debut al anului roman, se concentreaza o serie de zile pe care lumea traditionala româneasca le sarbatoreste în vederea configurarii unui nou an agrar cît mai rodnic...citeşte mai multe.

Fundaţia culturală Ethnos-filiala Bistriţa

LAUDÃ ŢARANULUI ROMÂN

Link-uri utile

Agero Stuttgard

Teranova Magazine

leaf

Reportaj

Inventarul muncilor şi obiectelor la o stână din Munţii Rodnei

LIVIU PĂIUŞ

Conform tradiţiei orale numele localităţii Sîngeorz vine de la sărbătoarea Sfîntului Gheorghe (Sîngeorz), moment care marchează începutul anului pastoral în zonă. Are loc la acea dată măsura sau sîmbra oilor; se „împreunează oile în turme”, după care întreg alaiul păcurăresc urcă pe păşunile alpine ale Munţilor Rodnei. Acolo pot fi întîlniţi, în fiecare vară baci cu turme din Bistriţa-Năsăud şi Maramureş.

Stîna are o organizare ierarhică, structurată pe cinci niveluri. Şeful suprem este baciul. Urmează păcurarul, ajutorul de păcurar, mulgaşul şi strungarul. Acesta din urmă este, de obicei, un copil ce are misiunea de a da oile în strungă la muls, de a aduce apă, de a aduna şi tăia lemne de foc, de a întreţine focul, de a prepara urda.
Îmbrăcămintea unui lucrător la stînă (cămaşa şi iţarii) este confecţionată din cînepă, in şi bumbac şi se înmoaie într-un amestec de răşină, unt şi seu de oaie (topitură). La acelaşi procedeu este supus şi clopul. Reţeta asigură protecţia la ploaie, microbi şi frig.
O zi de muncă la stînă începe la ora patru dimineaţa şi se încheie la 10-11 seara. De obicei, oile se mulg în găleată, ale cărei toarte erau confecţionate, în trecut, dintr-o împletitură de păr de capră sau cal, cu lînă de oaie. În partea superioară, între aţele duble ale găleţii se aplică felea. De la strungă, după muls, laptele este transportat în găleţi pînă la tîrla stînii, unde se toarnă într-o budacă mare de lemn, nu înainte de a fi trecut printr-o strecurătoare de lînă, cînepă sau in. În lapte se toarnă o anumită cantitate de ceag (numai baciul ştie cîtă), dintr-un ceagoi. Ceagul este preparat din rînză de miel sugaci. Budaca cu lapte se aşează în apropierea focului şi se acoperă cu o strecurătoare de lînă uscată. Găleţile, felile şi budăcile se spală imediat cu apă fierbinte şi se freacă cu un poşmoioc de pipirig (rogoz), după care sunt puse în pari la uscat, cu gura în jos. Din apa cu care s-au spălat găleţile, felile şi budăcile, împreună cu o îngroşală (fiertură) de făină de orz, ovăz sau mălai, lungită cu zer se prepară mîncarea porcilor şi cîinilor din gospodăria anexă a stînii.

Cînd laptete s-a închegat bine în budacă, baciul începe băciuiala sau strînsul, cu ambele mîini. În fundul budăcii se formează caşul rotund. Zerul ce rămîne deasupra – „zerul neurdit” – se pune într-o căldare mare da aramă care se aşează deasupra focului. Cînd începe să fiarbă zerul, strungăraşul îl învîrte cu un băt de lemn „zdrenţuit” (încrestat) la capătul de jos şi prevăzut cu un cerc, numit jintalău. Se alege urda în „glamburi” mari, amestecul numindu-se jîntiţă. Urda se pune în strecurător, transformîndu-se după scurgere în „caş de urdă”, iar zerul în berbinţi. Ultimul lichid care se scurge din caşul din budacă este jîntuiala, din care se extrage, printr-un procedeu simplu, untul de oaie, prin batere într-un vas de lemn, numit budîi de ales untu’. Amestecul de jîntuială cu bucăţi de caş proaspăt constituie cea mai hrănitoare şi mai poftită mîncare la stînă - cocîrţa. Din aceasta, fiartă împreună cu făină de mălai se obţine renumitul balmoş. Caşii proaspeţi de brînză sau urdă sunt puşi la scurs în strecurători de lînă, atîrnaţi în pari. După scurgere se aşează în comarnic.

După ce am văzut cum se desfăşoară lucrul la o stînă din Munţii Rodnei şi ce ustensile sunt necesar, vom prezenta un scurt inventar al atributelor unei oi, utilizate tot în această zonă. Astfel o oaie poate fi:
„bălă” = albă
„oaceşă” = albă cu cearcăne negre la ochi
„năsută” = cu o pată albă sau neagră pe bot
„oacără” = cu două pete albe sau negre sub ochi
„bgirgoşă” = bolnavă
„buce” = cu obrazul bogat în lînă
„cioancă” = cu un corn rupt
„ciulă” = cu urechile foarte scurte şi mici
„hitioană” = slabă
„rendeşă” = cu coarnele îndreptate înainte
„săniuşă” = cu coarnele îndreptate înapoi
„ştiră” = care nu fată
„şuştavă” = oaie cu lînă puţină

Notă:
Materialul a fost realizat pe baza informaţiilor din arhiva profesorului Ştefan Gîţa şi a celor obţinute da la baciul Vasile Mutu din Maieru
Fotografii de Alexandru Uiuiu 1,2,3, Stînă din Munţii Rodnei; 3,4,5 din arhiva AlexandruUiuiu, Pastoritul la Sebiş