|
| | | |
Poveste sau realitate? Istoria comunității românești din Otlaca-Pustă
EVA BOCSOR KARANCSI
|
Tratatul de pace de la Trianon din anul 1918, pentru românii din Otlaca-Pustă și din preajma satului a creat o situație nouă. Frontiera i-a izolat de românimea de care au fost legați în mod natural. Din cauza aceasta, așezarea a rămas fără intelectualitate și fără pătura conducătoare. Faptul acesta a avut efect asupra vieții culturale și asupra reorganizării obștești.
Biserica și școala ortodoxă din Otlaca-Pustă a rămas fără preot și fără dascăl. Izolarea s-a intensificat și prin faptul că centrul religios - Episcopia Ortodoxă Arădeană, a rămas în România. Astfel, asupra acestei comunități mici a început să se întindă asimilarea.
Întemeietorul și susținătorul religiei ortodoxe din Otlaca-Pustă a fost Ștefan Rusu.
Comunitatea românească redusă, care a suferit multe greutăți, chiar și în prezent, dovedește un dinamism remarcabil și o atitudine inițiatoare. Dovada acestui fapt este că în Otlaca-Pustă, în anul 2005, s-a înființat Asociația Culturală Română "Mihai Purdi". Contând și pe acei otlăcani, azi îndepărtați din sat, asociația are scopul păstrării limbii materne și a valorilor culturale ale românilor din sat, reînnoirea tradițiilor locale, de a face cunoștință cu renumiții oameni din localitate, cu producțiile literare (poezii, povești) legate de sat, de comunitățile românești din Ungaria, și din țara-mamă. Avem scopul să culegem povestirile românilor vârstnici, care încă trăiesc, dorim să prezentăm limba arhaică, graiul vorbit de înaintașii noștri, de bunici și străbunici.
Planul nostru este cercetarea colonizării românilor otlăcani pe baza diferitelor izvoare (cum ar fi Arhiva Județeană din Arad), dezvoltarea activității pentru păstrarea și creșterea valorilor, angajarea legăturilor cu asociațiile românești din țară și de peste hotare, cu Biserica Ortodoxă din Grăniceri. Avem acțiuni comune cu Autoguvernarea minoritară din Otlaca-Pustă, am inițiat sărbătorirea zilei românilor din Otlaca-Pustă.
România a devenit membră a Uniunii Europene, astfel sperăm că și în Otlaca-Pustă va crește prestigiul limbii și culturii românești și se va întări cooperarea regională. Acest fapt poare avea influență favorabilă și pentru populația otlăcană, pentru membrii comunității bisericii ortodoxe, evanghelice și catolice din localitate.
Ștefan Rusu, întemeietorul comunei Otlaca-Pustă
(fragment din lucrarea Comunitatea românească din Otlaca-Pustă scrisă de Elena Csobai)
Ștefan Rusu (1857-1941) cu supranumele de Părădaica, originar din Otlaca-Pustă (azi Grăniceri) a fost un bun negustor. S-a ocupat cu creșterea și îngrășarea animalelor, pe care apoi le vindea la târgurile din Arad, Budapesta, Viena. Acest bun gospodar, mulțumită priceperii cu care făcea comerț, a ajuns la un venit din ce în ce mai convenabil, astfel agonisind o avere importantă. În memoria sătenilor se păstrează mai multe variante ale unei legende care se referă la bogăția pe care Ștefan Rusu ar fi obținut-o descoperind undeva o comoară. Despre viața acestui gospodar român, pe baza documentelor păstrate, se știe ca fiind un bun creștin, care a ținut la religia ortodoxă, la neamul românesc. Ștefan Rusu a fost, totodată, membru al comitetului parohial din comuna Otlaca (Grăniceri). În protocolul întocmit la ședința comitetului parohial ținută în ziua de 25 mai/6 iunie 1898 se află următoarele:
Comitetul parohial are sarcina de a decide "acum în această ședință definitivă în privința scrisoarei inspectorului regesc unguresc de școale nr. 822 din 1898 și-n legătură cu aceasta și-n privința susținerii școalei în P-Megheș ca școală confesională, din partea președintelui ca obiect de dezbatere dar se pune în locul prim chestiunea școalei din P-Megheș că din considerarea dătorinței ce o avem de a ne păstra confesionalitatea școalelor noastre precum apoi a răspunderei înaintea lui D-zeu și a oamenilor pentru negligarea dătorințe cu toate că timpurile grele, căci sunt apăsătoare greomintele cari au ale suporta credincioșii noștri, să chibzuim, să ne sfătuim, oare putem să susținem noi acea școală și să încungiurăm ofertul ce ni-l trimite inspectorul regesc de școală atrăgătoriu la evidență, dar otrăvitoriu în esență! La acest loc se ridică membrul comitetului parohial Ștefan Rus el cere a se trece la protocol următoare dechezățiune a sa: Dumnezeu înduratul m-a dăruit cu o stare materială bunișoară. Din simțul meu creștinesc, cu dorința fierbinte de a mântui credincioșii comunei mele Otlaca de alte sarcini nouă de o parte, de altă parte de a face posibilă realizarea dorinței fiecăruia din noi, ca și acei sărmani împrăștiați pe răzoarele Pustei numită Megheș să fie împărtășiți de darul lui Dumnezeu ce-l revarsă asupra omenimei prin biserică și școală. În considerare că-n Pustă amintită este edificiu coresponzătoriu și pentru slujbele cele sânte și pentru instruarea pruncilor - dar din lipsa nemijloacelor toate acestea până acum nu sor putut împlini, - zic din simțul meu creștinesc și inimă curată dones sântei noastre biserici din Otlaca din pământul meu arătoriu aflătoriu în Pustă Megheș un complecs cam de 34 de iugăre cu drept de proprietate vecinică, ca din venitul acelui pământ cu alte venite ce sor mai afla să se susțină acolo preot-învățătoriu! La cas însă dacă ar pierii românii gr. orientali din P. Megheș și așa n-ar fi pentru cine a mai exista biserică și școală, acest pământ să treacă posesiunea rudeniilor mele! Condiționat de acesta dar voi transcrie acest pământ în proprietatea bisericii noastre din Otlaca. Comitetul parohial surprins de această declarațiune, pe lângă mulțumirea sa fierbinte exprimată cu graiul preotului Georgiu Turic mărinimosului donătoriu Ștefan Rus, ia la cunoștință enunțările lui, rezervând pe mai târziu de a staveri forma și modul eternizării numelui lui și a familiei lui! În legătură Ștefan Rus propune iară comitetul parohial enunță ca decis că: În considerare că cumpărătorii celor 52 de locuri alcătuise în pământul de lângă edificiul capelei școlare din p. Megheș nou observat condițiile staverite în contractele încheiate cu așa zisă comisia mixtă de atunci, ba cei mai mulți cu excepția a lor 2-3 au părăsit acelea locuri, și de un șir de ani epitropia bisericească le manipulează, să se facă demers pe lângă veneratul conzistoriu pentru minicirea a celor contracte, ca apoi locurile acelea să se dea pe alta cale, în altă formă de oameni, bunăoară pe lângă o plată anuală ca arendă 47,50 mp din care sumă sar putea mereu-mereu desplăti acel pământ de greomintele cu cari sa întăbulat Forma de după care să se dea în folosință oamenilor acestea locuri se va staveri din partea comitetului după ce se va ști rezultatul în urma demersului la Veneratul conzistoriu precum și după ascultarea părerilor bărbaților mai asperți în astfel de chestiuni. Inspectorului regesc în urmarea donățiunei să i se mulțumească ofertul!"
Din acest document reiese clar că din pământul lui Ștefan Rusu s-au împărțit 52 de locuri de casă în imediata apropiere a capelei școală. Într-adevăr la Oficiul funciar din Mezökovácsháza, în anul 1968 s-au înregistrat într-o carte funciară 52 de locuri cu casă.
Întemeirea comunității bisericești
După ce numărul românilor locuitori în Pustă Megheș a crescut treptat, la sfârșitul secolului al XIX-lea s-a înființat comunitatea bisericească. Din anul 1898, deci după formarea noii așezări în Pustă Megheș, slujbele bisericești au fost săvârșite în edificiul școlii confesionale, care și-a deschis porțile prin contribuția lui Ștefan Rusu, care a ridicat un imobil și a dăruit un complex cam de 34 iugăre, cu drept de proprietate veșnică, ca din venitul acestui pământ, cu alte venituri, să se susțină în Pustă Megheș un preot învățător.
Abia în anul 1907 s-a găsit un edificiu potrivit pentru instalarea unei capele, care a existat până la zidirea bisericii din anul 1913. Credincioșii din anul 1898 au fost rânduiți în purtarea de grijă a preoților din Chitighaz, care se deplasau în comuna nou înființată pentru săvârșirea slujbelor bisericești în sala de clasă a școlii confesionale. În arhiva parohiei s-a păstrat bugetul întocmit pentru zidirea bisericii. Acest document-buget scris în limba maghiară conține foarte amănunțit toate lucrările de construcție a bisericii din Otlaca-Pustă. Acest buget cuprinde în opt pagini următoarele lucrări:
1. muncă de pământ
2. muncă de zidar
3. muncă de dulgher
4. muncă de acoperiș
5. muncă de tinichigiu
6. muncă de tâmplar, fierar
7. alte munci
Pe ultima pagină se află iscălitura lui Kukla Antal și a lui Rusu Ștefan cu datarea în Aletea în anul 1912 ianuarie 20, și este ștampilată tot de Kukla Antal.
În dosul altarului din biserică și azi putem citi următoarele:
"S-a zidit această biserică pe spesele bunului creștin Ștefan Rusu și soția născ. Zenobia Drăganu locuitori în Otlaca în anul Domnului 1913 (s.n.) când era domnitor Măiestatea Sa Împărat și rege Francisc Iosif I. În dieceză episcop: Ioan I. Papp Protopop Dr. Dimitrie barborde Ileni, preot în Otlaca: Gheorghe Turicu, Iustin Iancu, Romul Mladin, prin zidarul: Anton Kukla și Stifler Macsim măsor, ambii de den. Aletea".
Pe baza cercetărilor istorice din Ungaria, întreprinse în ultimile două decenii referitoare la românii din județele Bichiș, Bihor și Csongrad putem afirma că istoricul românilor din cele 18 localități unde încă și azi există câte un mic nucleu românesc arată o continuitate începând din secolul al XVII-lea și până în prezent. Documentele păstrate în arhivele bisericilor ortodoxe atestă că începutul stabilirii românilor pe meleagurile Ungariei de azi aproape coincide cu anul înființării parohiilor otodoxe. Cu câteva excepții, marea majoritate a parohiilor ortodoxe românești s-a înființat în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea. O excepție este chiar comunitatea românească din Otlaca-Pustă.
Istoricul comunei începe relativ târziu, doar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este cunoscut faptul că în județul Bichiș al doilea val de colonizare a început în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și a durat până la sfârșitul secolului al XIX-lea. În general, în această perioadă a colonizării, dintr-o așezare cu o populație mai numeroasă, chiar numai la câțiva kilometri de așezarea băștinașă, o parte a locuitorilor înființează o nouă localitate. Atunci când dorim să descriem istoricul comunei Otlaca-Pustă trebuie să pornim chiar de la denumirea comunei. În secolul al XVIII-lea comuna Otlaca, (azi Grăniceri, aparține de România) făcea parte din comitatul Arad. În anul 1736 Otlaca era între cele mai populate localități din județul Arad din punct de vedere al numărului iobagilor înstăriți, mai puțin înstăriți, jeleri, sau pălmași (hospes, subhospes, inqilinus). În statistica din anul 1746 comunitatea ortodoxă română din Otlaca avea doi preoți: pe Pop Petru și pe Popa Ioan. În decursul secolului al XVIII-lea în general soarta iobagilor era plină de neajunsuri cu caracter economic.
Istoricul comunei Otlaca Pustă - care azi aparține Ungariei - începe cu Pustă Medgyes. Statistica eparhială a bisericii ortodoxe române cu privire la comitatele Cenad, Bichiș și părțile arădene rămase Ungariei de astăzi amintește filialele parohiei Otlaca: Aletea, Lököshaz, Janoshaz și parohia Pustă Megheș, care este echivalentul comunei Otlaca-Pustă de azi. Numele comunei de azi redă foarte fidel că s-a înființat dintr-o pustă (din Pustă Medgyes) a comunei Otlaca, azi Grăniceri.
Material preluat din lucrarea "Poveste sau realitate? Istoria comunității românești din Otlaca-Pustă" scrisă de Eva Bocsor Karancsi. Volumul a apărut cu spijinul Editurii NOI și al Fundației Publice "Pentru Minorități Naționale și Etnice din Ungaria".
